INTRODUCERE

Lucrarea de faţă se doreşte în primul rînd un ghid pentru jurnaliştii de televiziune începători. Nu dorim ca în urma citirii acestei lucrări să vă lansaţi în ore îndelungi de filozofare, ci să aveţi un concept clar al reportajului TV. Nu veţi găsi în rîndurile ce urmează descoperiri jurnalistice fenomenale, pentru că nu ăsta a fost scopul pe care ni l-am propus. Am dorit să concentrăm în cele ce urmează un set de instrucţiuni şi reguli generale bine-ştiute. Considerăm o astfel de lucrare importantă anume prin faptul că nu înceracă să teoretizeze aspecte ale unei profesii prin definiţie de acţiune, ci dimpotrivă să ofere nişte puncte de pornire. Definiţiile şi explicaţiile sînt elementele care compun în cea mai mare parte textele ce urmează. Asta pentru a ne păstra liberi de interpretări şi decizii determinate şi inflexibile.

Din punct de vedere etimologic reportajul este un raport. Pe parcursul evoluţiei jurnalismului însă, în mod firesc, a apărut o serie de trăsături specifice ale termenului. Ceea ce au în comun (raportul şi reportajul) este faptul de a comporta informaţie. Pe de altă parte cele mai generale deosebiri se axează pe nivelul conţinutului, scopurile informaţiei, formularea şi modalităţile de transmitere a acesteia. Dacă raportul e un act de comunicare între iniţiaţi, atunci reportajul înseamnă o adaptare a informaţiei pentru masele largi.

Specificul de bază al reportajului se axează pe jurnalist (reporter), care se află la faţa locului şi intră în contact direct cu evenimentul. Acesta e momentul în care reporterul îşi exercită funcţia de a culege şi prelucra informaţia, pentru a o formula în mesaj şi transmite receptorilor.

La fel ca alte genuri jurnalistice, reportajul combină o serie de elemente: informativitate, accesibilitate, credibilitate, coerenţă, claritate.

Pentru început vom aborda cîteva teme mai generale, care au rolul de a ne aduce de la general la particular, după care vom trece la reportaj.

Jurnalismul este într-o continuă evoluţie, iar termenii utilizaţi în jurnalism capătă noi şi noi conotaţii. S-ar putea ca în cîţiva ani multe din această lucrare să nu mai aibă o valoare similară cu cea din momentul scrierii. Deaceea rugăm cititorul să atragă atenţia asupra ideilor şi direcţiilor din text.

DE LA MASS-MEDIA LA REPORTAJUL TV 

Cărţi, ziare, reviste, radio, televiziune, cinematograf, Internet, iată canalele mass-media considerate a fi cele mai generale şi importante. În ciuda unor încercări încă existente, în mare s-a depăşit deja momentul în care se încerca a demonstra superioritatea unui canal în raport cu celelate. De-a lungul anilor, însă şi ziarele şi radioul şi televiziunea şi-au delimitat coordonatele în spaţiul mediatic.

Pentru a citi un ziar nu e nevoie de energie electrică, pentru a asculta un post de radio nu e nevoie de un monitor şi un acumulator portabil, pentru a privi o emisiune TV nu e nevoie să plăteşti un abonament de utilizare a Internetului. Cel din urmă canal este şi el considerat, în aceasta fază de copilărie a sa, ca fiind superior celorlalte. Se crede că Internetul va suprima restul de mass-media prin simplul fapt că le va include. Rămîne să vedem.

Prin cele zise în rîndurile de mai sus am încercat să spunem că există un specific al fiecărui canal mass-media. Iată de ce problema nu constă în supremaţia unui canal faţă de altele ci în tipul şi forma de mesaj pe care dorim să le transmitem, promovăm, recepţionăm, adoptăm etc. În mod particular fiecare gen jurnalistic ar avea anumite conotaţii în funcţie de canalul mass-media în care este încadrat. De aici şi motivaţia acestei lucrări.

Am ales reportajul televizat deoarece considerăm televiziunea ca fiind canalul proxim pentru acest gen jurnalistic. Reportajul înseamnă relatare, informare de la faţa locului, introducerea cît mai completă a receptorului în subiect.

Dacă o analiză minuţioasă a unei probleme ţine de specificul presei scrise, iar radioul deţine avantajul în ce priveşte ştirile scurte, datorită accesibilităţii sale, atunci motivul pentru care cineva include televizorul este de a vedea ce s-a întîmplat, auzi sunete de la faţa locului şi asculta comentarii succinte pe marginea evenimentului. Cu alte cuvinte televiziunea este canalul care prin definiţie prevalează la capitolul acoperirii audio-video a unui fenomen. Dincolo de acest avantaj există însă şi condiţia unei relatări calitative, iar pentru a obţine calitate trebuie să ştim şi să putem anumite lucruri.

TELEVIZIUNEA ŞI OAMENII

MODELELE DE COMPORTAMENT

Televizorul este un mijloc de comunicare familial. Te uiţi la el acasă. Îl ignori acasă. Discuţi despre el acasă. (Roger Silverstone Televiziunea în viaţa cotidiană p. 35) 

Televizorul a ajuns, într-adevăr,  să fie pe parcursul secolului trecut un mijloc de comunicare familial. Dacă s-ar vorbi despre un prim obiect neînsufleţit ca devenit membru de familie, acela cu siguranţă ar fi televizorul.

Unul din cele mai semnificative efecte ale televizorului este acela de a oferi modele de comportament. Modelele sînt oferite într-o varietate uimitoare şi acoperă practic toate categoriile sociale, după criterii de vîrstă, sex, interes, profesie, mod de a fi, stare emoţională etc. Prin specializarea programelor TV în funcţie de fiecare membru al familiei se realizează impactul asupra întregii societăţi. De cele mai multe ori şi în cel mai pregnant mod impactul este realizat de publicitate, acesta putînd însemna atît influenţă în bine şi educaţie cît şi manipulare.

Pe cît de mult modelele sugerate de televizor ne influenţează vieţile pe atît de puţin ne dăm seama de acest lucru. Ceea ce recepţionăm de la acest aparat ni se pare atît de firesc şi normal, încît nu ne mai complicăm cu o analiză a ceea ce vedem.

Sugerarea modelelor are loc atît prin prezentarea unor aspecte generale cît şi prin detalii, prin chestii minore şi aparent lipsite de importanţă. De la un gest, o expresie verbală sau non-verbală şi pînă la lucruri generale ca o anumită atitudine faţă de un fenomen. Să ne imaginăm că dorim să promovăm un anumit model. Pentru aceasta îi analizăm cele mai importante aspecte şi le formulăm în mesaje. Concentrăm toate aceste mesaje într-un film, un documentar sau un reportaj, dăm mesajelor o formă atractivă şi asigurăm o continuitate a acestora în cadrul materialului. În cele dinurmă difuzăm materialul într-o zi şi la o oră de maximă audienţă. Impactul pe care-l vom obţine nu va putea fi calculat în parametri concreţi, îl vom observa însă cît de curînd în stradă, în troleibuz, la servici etc.

Jurnalistul 

După cum spune David Randall nu există jurnalism occidental, oriental, american, englez sau francez, există doar jurnalism de bună şi proastă calitate.  

Randall formulează astfel nişte obiective ale unui bun jurnalist:

n      a descoperi şi publica (lansa) informaţii care să înlocuiască zvonurile şi speculaţiile;

n      a rezista sau a evada de sub controlul guvernamental;

n      a informa electoratul;

n      a monitoriza acţiunea şi inacţiunea guvernelor, areprezentanţilor aleşi şi a serviciilor publice;

n      a monitoriza activitatea întreprinderilor, modul în care acestea îşi tratează muncitorii, clienţii şi calitatea produselor;

n      a linişti tulburările şi a tulbura liniştea, oferind o voce celor care, în mod normal, nu se pot face auziţi în public;

n      a oferi constant societăţii o oglindă, reflectînd virtuţile şi viciile sale şi demistificînd tabuurile;

n      a se asigura că s-a făcut sau se va face dreptate şi că vor fi întreprinse investigaţii acolo unde nu există nici o asemenea intenţie;

n      a promova circulaţia liberă a ideilor, în principal oferind o platformă pentru cei ce au opinii diferite de cele ce prevalează în societate. (David Randall Jurnalistul Universal Iaşi ed. Polirom 1997) 

În restrîngerea şi specificarea eventualelor obiective ale unui reporter putem menţiona rolul acestora de a:

n      descoperi;

n      pătrunde în evenimente;

n      găsi răspunsuri. 

Pentru realizarea acestor obiective este nevoie de un set de accesorii materiale, intelectuale şi spirituale.

Accesorii materiale:

n      carnet de notiţe;

n      aparat de fotografiat;

n      reportofon (după caz cameră de filmat şi implicit echipă de filmare);

n      agendă sau bază de date cu contacte. 

Accesorii intelectuale:

n      cunoştinţe de stenografie, lucru pe computer;

n      posedarea unor limbi de circulaţie internaţională;

n      calitatea de încadrare într-un spaţiu dat. 

Accesorii spirituale:

n      flexibilitate, ca metodă de stabilire a unei comunicări eficiente cu oamenii;

n      aptitudini de comunicare în general;

n      cod etic. 

Vorbind despre codul etic al unui jurnalist avem de fapt în vedere esenţa, factura unui bun jurnalist. Etica jurnalistică a reprezentat dintotdeauna un subiect controversat şi relativ. Fiecare organizaţie mass-media are sau ar fi potrivit să aibă un cod etic propriu derivat din specificul său. Nişte principii etice generale, pe care nu le-ar nega vreoun jurnalist sînt:

n      independenţa faţă de partide, prieteni, interese şi puncte personale de vedere;

n      instinctul etic;

n      informarea publicului;

n      refuzarea unor stimulente, supra-reconpensări;

n      ne-deconspirarea surselor;

n      citarea corectă. 

Reporterii 

Să vedem însă cine sînt reporterii şi în ce constă specificul acestei categorii de jurnalişti. În accepţiune generală reporterul se deosebeşte de ceilalaţi jurnalişti prin faptul că mai tot timpul se află în alergare. Stereotipul reporterului este jurnalistul cu un microfon şi un cameraman în apropierea sa, asaltînd cu întrebări divesre persoane sau încercînd să pătrundă în locuri interzise. Ei bine, acesta este modelul din filme. În realitate se poate întîmpla ca reporterul să stea zile întregi în redacţie, în faţa telefonului sau computerului. În spatele acestei faţade a alergătorului avid de senzaţie se află un om care presupune o pregătire specială, aptitudini de comunicare, experienţă, fler jurnalistic şi o insistenţă de fier.

Pe parcursul evoluţiei şi clasificării muncii jurnalistice s-au realizat mai multe modele de activitate. Astfel şi reporterii au fost clasificaţi în funcţie de tipul şi departamentele redacţiei. Există reporteri specializaţi şi generalişti. Cei specializaţi se ocupă de anumite domenii: economie, social, cultură, sport etc. Cei generalişti pot acoperi mai multe domenii. Tendinţa prezentă a redacţiilor este de a avea reporteri generalişti atîta timp cît evenimentele dintr-un anumit domeniu nu oferă o sursă continuă de informaţii. 

Semnificaţia faptelor prezentate 

Există o serie de însuşiri care conferă semnificaţie jurnalistică unui eveniment. Vorbim în acest caz de capacitatea şi calitatea informaţională transimsă în procesul de comunicare dintre jurnalist şi public. Prin raportarea mesajului la receptor, ca public ţintă putem diferenţia şase valori:

     1.     proximitate temporală;

2.     proximitate spaţială;

3.     neobişnuitul faptelor;

4.     conflictul;

5.     consecinţele;

6.     captarea interesului uman.

Prin considerarea acestor şase valori ca principii şi criterii de constituire a reportajului se deduce specificul acestuia în

raport cu alte genuri jurnalistice.

SPECIFICUL TV

 Redactarea textului de televiziune 

Există bineînţeles şi un specific al textului de televiziune spre deosebire de cel de ziar sau de radio.

În televiziune mesajele sînt transmise în flux continuu, ori ceea ce nu s-a înţeles din prima este pierdut. Vorbind despre asociaţia imagine-cuvînt subînţelegem în mod voluntar sau involuntar trei calităţi: concurenţă, redundanţă, complementaritate. Mesajele imaginii şi cuvintelor trebuie să coincidă.

Intensitatea mesajelor (vizuale şi verbale) nu sînt liniare. Din acest motiv e bine:

n      ca momentele forte verbale să nu coincidă cu cele vizuale (astfel atenţia privitorului e alternată);

n      – pentru că excesul utilizării tehnicii de mai sus poate epuiza – să se creeze şi pauze pentru a oferi posibilitatea de asimilare a informaţiei;

n      să evităm greşeala de a povesti ceea ce se vede, asta neînsemnînd că mesajul verbal trebuie să fie total diferit de cel al imaginii.

Principii de bază în redactarea materialelor de televiziune 

Lucian Ionică zice: Toate aceste caracteristici ale ale televiziunii cer ca materialele audio-vizuale difuzate să fie cît mai accesibile, permiţînd telespectatorului să înţeleagă imediat, fără greutate, sensul mesajului.

Ionică oferă cîteva principii şi reguli în redactarea textului de televiziune:

n      Să se scrie simplu (dar nu simplist), clar, concis şi direct, adică explicit.

n      Să se scrie în limbajul de fiecare zi, aşa cum se vorbeşte în mod obişnuit, ocolindu-se însă familiarismele şi jargonul. Se vor evita formulările preţioase sau gongorice, stilul oficial, administrativ etc. Dacă informaţia cuprinsă într-un document oficial urmează să fie inclusă într-o ştire sau comentariu, ea va fi transpusă în limbaj colocvial. Destinată iniţial ochiului, ea va fi rescrisă astfel încît să se adreseze auzului. O bună metodă de redactare pentru audio-vizual constă în a se rosti propoziţiile cu voce tare, pentru ca apoi să fie notate. Verificarea calităţii auditive aunui text se face în acelaşi fel: prin citire cu voce tare.

n      Să se folosească propoziţii şi fraze scurte, evitîndu-se construcţiile arborescente, greoaie.

n      Informaţia să fie ordonată în mod logic, firesc şi uşor de urmărit.

n      Să se renunţe la detaliile şi cuvintele inutile.

n      Să se armonizeze relaţia dintre cuvînt şi imagine. (Mihai Coman Manual de jurnalism vol. I pg. 106 ed. Polirom 1999) 

Regului de redactare 

1. Nume, titluri, funcţii

Cînd se menţionează pentru prima dată numele, se specifică titlul, funcţia, gradul în raport cu subiectul (verbal sau subtitrat).

a)     de regulă se utilizează succesiunea funcţie-nume

ex.: Directorul firmei „Contrast”, George Roman.... ;

b)     formula nume-funcţie ar fi utilizată în cazul unui interviu în direct

ex.: Vorbim cu domnul George Roman, directorul firmei „Contrast”.....; 

2. Sigle, acronime

n      Cele cunoscute (ONU, NATO, CSCE) se rostesc doar în formulă de abreviere.

n      Cele mai puţin cunsocute se citesc desfăşurat cu adăugarea acronimului, pentru a se putea utiliza ulterior. 

3. Cifre, numere

n      Numerele compuse din multe cifre se evită sau se rotunjesc, se simplifică: se spune de exemplu 2 milioane jumate în loc de 2 milioane 500.000

n      În cazul prezentării rezultatelor unor alegeri, sondaje e bine ca cifrele să se prezinte complet. Pentru o receptare mai eficientă a informaţiei e bine să se demonstreze vizual şi nişte grafice sau cel puţin cifrele.

* A nu se plasa pe ecran un şir de cifre în timp ce prezentatorul să le citească, asta însemnînd diletantism. Ţine de imaginea realizatorului să găsească metodele oportune.

4. Citatele

După Lucian Ionică există cîteva modalităţi de încadrare a mesajelor în materialele de televiziune:

a) persoana e în imagine, vorbeşte direct

–  declaraţia e reprodusă integral (fără omisiuni);

–  declaraţia e reprodusă parţial: se fonotechează mai multe fragmente selectate, păstrîndu-se sensul cuvintelor spuse, modalitate utilizată pentru a prezenta o idee cît mai succint, concentrat;

b) persoana e în imagine, coloana sonoră reprezintă o sinteză a celor spuse de intervievat, sinteza fiind realizată şi rostită de reporter;

c)     în imagine e crainicul, care rosteşte un text ce conţine un citat:

–  După cum a declarat domnul X, citez „......” am încheiat citatul. Dacă citatul e ceva mai lung se recomandă ca pe parcurs să se utilizeze sintagme de genul în continuare domnul X a spus sau domnul X a mai zis că etc.

–  Transpunerea unei declaraţii directe în variantă indirectă:

declaraţia directă: domnul X a zis: „Vom construi în sectorul Centru”

varianta indirectă: domnul X a afirmat că se va construi în sectorul Centru

Sursa declaraţiei se menţionează la începutul fragmentului citat. 

5. Vocabularul

n      Nu se utilizează cuvinte complicate, termeni tehnici, de specialitate.

n      Dintre două sinonime se alege cuvîntul mai scurt.

n      Se evită neologismele cînd există echivalente mai cunoscute.

6. Verbul

În cazul reportajelor de ştiri se foloseşte prezentul, dacă se potriveşte în cadrul contextului respectiv. Deasemenea se utilizează ori de cîte ori e posibil diateza activă. 

7. Apoziţiile se evită pe cît posibil iar predicatele şi subiectele corespunzătoare se poziţionează cît mai aproape. 

8. Se utilizează cît mai puţine pronume, pentru că există riscul să nu fie clar la cine se referă. 

9. Nu se utilizează propoziţii subordonate la începutul frazei, aceasta îngreunînd perceperea textului. 

10. Se evită expresiile celebre (rostite de multe ori în latină). Tendinţa de a da mesajului o notă distinsă reduce din accesibilitatea acestuia. (Manual de jurnalism vol.I pg. 108) 

Mesajul audio-vizual 

Există o serie de principii specifice mesajului audio-vizual:

a)     Perceperea în timp real a informaţiei. Comunicarea are loc în mod liniar, jurnalistul fiind emiţător. În ciuda tehnologiilor de interacţiune, în mod normal receptorul răspunde foarte rar adresărilor în adresa sa. Practica unica modalitate a telespectatorului de a-şi da replica este schimbarea postului. Ce poate însă fi mai sugestiv şi mai important pentru un reporter decît acest lucru?

Cel mai bun argument de a ţine telespectatorul aproape este regula generală a mesajului bine construit, lipsit de ambiguitate la nivelul sunetului, imaginii şi cuvîntului.

b)     Pentru că atenţia publicului e un lucru fragil, mesajul trebuie să fie dens şi concis.

c)     Mesajul este un produs de echipă. Echipa la rîndul ei nu este o adunare întîmplătoare de oameni. Fiecare membru are rolul său, iar toţi împreună lucrează în baza unui obiect unic: reportajul.

Informaţia audio-vizuală e caracterizată de constrîngeri de timp şi capacitate limitată de receptare de către public. Pentru a satisface aceste condiţii: se elimină detaliile nesemnificative şi se extrage esenţialul. Pînă la urmă informaţia audio-vizuală e raportarea în timp util a faptelor şi opiniilor care interesează un mare număr de persoane, în conformitate cu limitele de timp impuse de specificul canalului de comunicare şi de capacitatea de absorbţie redusă a publicului. (Daniel Garvey&William Rivers, 1987) 

Pachetul de informaţii 

Conceptul de pachet de informaţii (format) se referă la o anumită serie de elemente informaţionale şi modul în care acestea sînt organizate. Un pachet de informaţii bine realizat produce coerenţa reportajului, complementaritatea imagine-cuvînt. Iată un model de consecutivitate a informaţiilor într-un pachet de informaţii:

n      secvenţe de imagine, însoţite de comentariile reporterului;

n      un interviu;

n      alte secvenţe cu un comentariu şi

n      (cap)sincronul reporterului (Yorke, 1987,  pg. 111)

Stilul pachetului de informaţii variază de la post la post, de la realizator la realizator. Iniţial prezentatorii citeau informaţiile, avînd o fereastră cu o hartă sau o fotografie. Conceptul în sine şi forma generală a pachetului utilizată în prezent a fost iniţiată de compania BBC în 1954. Schimbarea consta în lansarea de către prezentator a evenimetului circumstanţial, stîrnind interesul, după care urmau imagini ale evenimentului. (Hartley, 1982 pg. 75) 

Relaţia cuvînt-imagine 

1.     Influenţa cuvîntului asupra imaginii

Doar imaginea nu poate numi o persoană, un lucru, un eveniment. Imaginea permite cel mult o recunoaştere (în cauza spectatorilor în cunoştinţă de cauză). De aceea trebuie să existe cuvinte (scrise sau rostite) care să plaseze imaginile în spaţiu şi timp. 

2.      Influenţa imaginii asupra cuvîntului

Imaginea este percepută instantaneu. Nu e nevoie de comentarii prea mari dacă vedem nişte imagini cu oameni scandînd. Imaginea are proprietatea de a transmite un mesaj amplu mult mai rapid, complet, obiectiv decît s-ar face acest lucru prin cuvinte. Imaginea are rolul de a valida, încadra cuvîntul.

Iată trei efecte specifice ale imaginii:

n      De confirmare, cînd imaginile autentice despre subiect fac relatarea mai veridică.

n      Spectacular, imaginea fiind dinamică prin definiţie dă viaţă relatării.

n      Emoţional, cînd imaginea accentuează perceperea afectivă a unui eveniment, în detrimentul conţinutului raţional.

* Neconcordanţa discurs-imagine are efecte diferite. În mod intenţionat, acest lucru se utilizează în cinematografie, pentru a accentua nişte situaţii ironice, pamfletar-sarcastice, umoristice; pentru a manipula. Utilizarea în mod neintenţionat înseamnă de regulă un pasaj pur şi simplu confuz. (După Manual de junalism vol I pg. 113)

Şase modalităţi de alăturare a imaginii şi comentariului 

În jurnalismul de televiziune sînt cunoscute şase modalităţi generale de alăturare a imaginii şi a comentariului. (După Hewitt 1992 pg. 50-54)

În funcţie de caz, în prelucrarea materialelor de televiziune, se foloseşte o singură modalitate sau se combină mai multe. 

1.     comentariu puternic/imagini fundal (de umplutură)

Atunci cînd subiectul material e de factură abstractă (indici economici, sociali) se filmează imagini apropiate temei, dar fără o legătură directă cu informaţia transmisă. De obicei se filmează oameni în stradă, pentru că orice se întîmplă pînă la urmă afectează oamenii. Justificarea unui astfel de material (de un interes redus) se bazează doar pe importanţa informaţiei transmise verbal. 

2.     comentariu puternic/imagini generice

Modalitate foarte asemănătoare cu prima. Textul rostit e susţinut de imagini prin prezentarea unui element, detaliu specific subiectului abordat. De exemplu dacă se vorbeşte despre anumite date referitoare la energia termică, se pot arăta nişte calorifere. Elementele vizuale au doar rol generic şi nu redau un subiect. Folosindu-le putem menţine atenţia spectatorului timp îndelungat. 

3.     comentariu puternic/imagini de ilustraţie

Se demonstrează imagii ce corespund anumitor detalii din discurs: se vorbeşte despre o stradă – se demonstreză o stradă, se vorbeşte de o persoană – se demonstrează o persoană etc. Nu trebuie să se abuzeze de această modalitate întrucît materialul poate deveni plictisitor prin redundanţă. 

4.     comentariu puternic/imagini puternice

Dacă imaginea, formînd un tot coerent, prezintă o poveste ce poate fi urmărită şi înţeleasă independent de cuvinte, comentariul poate dispare. În acest caz dificultatea redactorului constă în a alterna atenţia spectatorului de la mesajul vizual la cel auditiv şi invers. 

5.   comentariu cu rol complementar/imagini puternice

Imaginea practic redă realitatea, prin înregistrări de mare tensiune, însoţite de sunetul original. Comentariul are rolul de a explica şi comenta ce se vede. Astfel sînt tratate subiectele dramatice în plină desfăşurare: demonstraţii, proteste, grave etc.

Deşi comentariul e complementar, dacă e utilizat în anumite scopuri, poate da o interpretare diferită de realitate sau chiar inversă celor văzute. În acest caz vorbim deja de tehnici de manipulare. 

6.   imagini fără comentariu

Există două tipuri radical diferite de abordare a acestei modalităţi:

a)     Se dau în emisie înregistrări nefinisate, nemontate, cu sunet original, cu planuri lungi. Se consideră că acestea oferă senzaţia participării nemediate la eveniment. Ne putem referi aici la rubrica No comment de pe canalul Euro News.

b)     În al doilea caz e vorba de poeme, eseuri vizuale în care compoziţia cadrului, mişcările de aparat, lumina, montajul, sunetul original au un rol foarte important. În rezultat se pune în valoare viziunea autorului.

 

REPORTAJUL TV 

Definiţii 

Pentru că definiţiile ţin de lingvişti iar reportajul de jurnalişti vom oferi în cîteva rînduri explicaţiile reportajului şi reporterului condorm DEX-ului, iar în ceva mai multe pagini expliacaţia amplă şi jurnalistică a aceloraşi termeni. 

Reportaj (DEX) – specie publicistică, apelînd adesea la modalităţi literare de expresie, care informează asupra unor situaţii, evenimente de interes general sau ocazional, realităţi geografice, etnografice, economice etc., culese de obicei la faţa locului. fr. reportaje 

Reporter (DEX) – persoană însîrcinată să culeagă şi să transmită de pe teren ştiri şi informaţii: autor de reportaje. fr. reporter, germ. Reporter, engl. Reporter 

Ce este reportajul  

După Jean-Dominique Boucher reportajul este:

n      o istorie povestită;

n      un mod de a atribui semnificaţii unei poveşti reale;

n      arta de a povesti şi de a construi poveşti cu care suntem contemporani;

n      un argument al gestionarilor de emisiuni în sprijinul vizualizării, autentificării, credibilizării informaţiei (în audio-vizual);

n      o formă în care este reprodus un eveniment;

n      o stare de spirit, o atitudine, un reflex al reporterului. 

După cum putem observa Boucher priveşte reportajul în linii foarte generalizatoare. Vis-a-vis de aceste definiri oferim viziunile Mădălinei Ghiţulescu, care variază în aprecierile sale de la elementele sensaţionale la scepticism profesional. După ea reportajul este:

n      spectacolul unui eveniment care merită văzut, relatat cu scopul de a vizualiza, înţelege faptele;

n      ca structură: asamblare de lucruri cunoscute, care conţine elemente asemănătoare unui spectacol (decor, sunete, costume, personaje, acţiune);

n      organizare de fapte, realizată de jurnalist. Însă nu jurnalistul este e cel care apreciază, valorizează faptele (negativ/pozitiv) ci spectatorul.

Reportajul bun este sobru şi nu se bazează pe accentuarea spectacularului. Condiţia unui reportaj reuşit nu este neapărat subiectul sau locul exotic şi efectele tehnice ci abilitatea reporterului de a însufleţi un fapt aparent neinteresant.

În realizarea reportajului, jurnalistul, fiind calm, responsabil, conştient, tinde spre relatarea obiectivă a evenimentului, în baza elementelor subiective culese la faţa locului. A se ţine cont de faptul că jurnalistul nu este un simplu martor ci o persoană care presupune o anumită pregătire în preluarea şi transmiterea informaţiei.

În special atunci cînd vorbim de reportajul de televiziune trebuie să explicăm ce înseamnă munca de echipă. Reuşita reportajului depinde de nivelul coerenţei echipei. Reporterul este lider în crearea reportajului, dar fără o echipă abilităţile sale au o importanţă redusă.  

Tipologia reportajului 

Trecînd de banala afirmaţie că fiecare reportaj e diferit vom încerca să menţionăm nişte categorii mai generale de tipologizare. 

În funcţie de actualitatea evenimentului Jean-Dominique Boucher vorbeşte de 6 tipuri:

1.     cald  – eveniment neprevăzut (accident, căderea unui meteor);

– eveniment prevăzut transmis în direct (declaraţia unui oficial, o festivitate);

2.     rece – eveniment previzibil, care precedă prin sine un alt eveniment previzibil (conferinţă de presă care precedă un concert);

3.     magazin – tratează un fenomen care se desfăşoară într-un anumit mediu social (viaţa unei comunităţi de mineri);

4.     atemporal – despre un subiect cunoscut, de interes permanent (rasism, inflaţie, xenofobie);

5.     de urmărire – stabileşte concluzii în urma unui eveniment produs recent (alegerile parlamentare);

6.     relocalizat – eveniment recent care implică elemente în relaţie cu un alt eveniment din trecut (protestul veteranilor de război); 

Pierre Ganz mai adaugă 4 tipuri, în baza a două criterii:

1.     în funcţie de suportul transmisiei:

–        directe (pregătire redacţiei este esenţială), lucrul jurnaliştilor are loc concomitent cu desfăşurarea evenimentului;

–        înregistrate, prelucrate în redacţie înainte de a fi date pe post; 

2.     în funcţie de formatul emisiunii:

–        reportajul de ştiri – cea mai importantă parte a lucrului este realizată pe teren; se caracterizează prin viteza mare de realizare, deducerea esenţialului evenimentului;

–        reportajul magazin, caracterizat de o distanţă temporală mai mare faţă de eveniment. Esenţa acestui tip de reportaj nu constă în relatarea rapidă, strictă a unui eveniment ci ţine de viziunea reporterului de a reda un fenomen. Evenimentul nu este neapărat unul de interes jurnalistic. Dacă am compara cu presa scrisă am asocia reportajul magazin cu o mixare de reportaj şi schiţă. 

Reportajele se mai deosebesc în funcţie de:

–        domeniul de activitate: politice, economice, sportive, culturale, sociale

–        zona geografică: local, regional, naţional, internaţional

–        zona de interes: educaţie, medicină, turism, ştiinţă, tehnică etc. 

Daniel Garvey şi William Rivers menţionează în L’information radiotelevise reportajul:

–        de actualitate – formă tradiţională, tratează un eveniment actual, de durata unei zile.

–        de profunzime – pe lîngă relatarea evenimentului, reportajul de profunzime îşi propune să-i analizeze cauzele şi urmările. În acest tip de reportaj e important să se menţină balanţa pro-contra.

–        de interpretare (analitic) – pe lîngă prezentarea evenimentului oferă un comentariu. Axat în special pe răspunsul la întrebarea de ce? se concentrează, mai ales pe studierea cauzelor;

–        anchetă – tip consacrat mai ales după cazul Watergate. Termenul anchetă sugerează prezenţa tehnicilor comune cu cele poliţieneşti. Este vorba aşadar de o implicaţie serioasă, găsirea de dovezi reale, probe. De multe ori companiile care difuzează astfel de materiale intră în procese judiciare.

Funcţiile reportajului după Jean-Dominique Boucher şi Pierre Ganz 

Pe lîngă funcţia fundamentală de informare Jean-Dominique Boucher şi Pierre Ganz au constatat că funcţiile majore sînt orientate către:

n      înţelegerea evenimentului;

n      aducerea în atenţie a unei informaţii personalizate;

n      restituirea unei realităţi date, într-o manieră originală;

n      informaţie în defavoarea spectacolului;

n      stabilirea unei legături între jurnalist şi public;

n      sensibilizarea publicului, complementară informării;

n      semnificarea evenimentului relatat şi concretizarea semnificaţiei printr-o presupusă legătură cu viaţa publicului;

n      prezentarea unui element, considerat surpriză faţă de un anumit nivel al informaţiei, reperat de jurnalist ca fiind cunoscut de public;

n      seducţie;

n      persuasiune.

Informaţia în reportaj 

Nu orice informaţie reprezintă material de reportaj şi nu orice eveniment va fi cel mai bine oglindit de reportaj. Nişte declaraţii oficiale ale unor oficiali vor fi acoperite sub formă de ştire scurtă, relatare sau notă. Iată un exemplu sugestiv oferit de Luminiţa Roşca: „Dacă de exemplu, jurnalistul află la conferinţa de presă săptămînală a Ministerului de Interne despre arestarea unui personaj acuzat de corupţie, această informaţie nu va fi tratată într-un reportaj. Dar, dacă jurnalistul asistă la arestarea personajului şi are posibilitatea să poarte un dialog, atît cu acuzatul, cît şi cu cei ce execută arestarea sau sunt martori la eveniment, atunci ne aflăm în faţa unui subiect de reportaj.” (Mihai Coman Manual de jurnalism vol. I pg. 56 ed. Polirom 1999)

În raport cu un eveniment reporterul poate fi martor sau participant. Indiferent de acest lucru reporterul trebuie să observe, să intervieveze pe cei implicaţi şi pe martori.

Fără detalii de observare nu există reportaj. Atunci cînd unele observări lipsesc, trebuie de înlocuit cu intervievări. Aceasta, însă, nu trebuie să constituie o opţiune, o alternativă.

În calitate de participant, reporterul reprezintă un canal considerabil mai eficace. Aceasta pentru că implicaţia emoţională este mai mare, iar informaţiile sînt validate de faptul trăit. Ulterioara relatare de la persoana I oferă în mod clar un plus de autenticitate şi credibilitate. 

Unghiul de vedere 

Înainte de a trece la etapele reportajului vom caracteriza pe scurt conceptul unghiului de vedere în accepţiunea Mădălinei Ghiţulescu.

Unghiul de vedere este un singur aspect al subiectului, care poate fi abordat avînd ca scop lămurirea fondului problemei. Unghiul de vedere derivă din analiza unei serii de factori: actualitate, proeminenţă, interesul publicului ş.a. În ultimă instanţă e vorba de modalitatea nemijlocită, aleasă de reporter, de viziunea acestuia. 

Etapele de realizare a reportajului 

În mod tradiţional sînt considerate trei etape de realizare: în redacţie, la faţa locului, din nou în redacţie.

În prima etapă evenimentul e depistat şi localizat, are loc predocumentarea, informarea asupra elementelor implicate.

În a doua etapă se stabilesc sursele informaţionale. Se filmează, se discută cu persoanele relevante în raport cu evenimentul. De aici reporterul trebuie să derive informaţia, cauzele, persoanele implicate, impresiile.

În a treia etapă, cînd se revine în redacţie, se vizionează materialul brut pentru o ulterioară organizare a acestuia într-un produs final. 

Prima etapă

Pregătirile în redacţie 

Prima etapă poate părea plictisitoare şi banală, dar de obicei necesară. În mare aceasta constă în informarea asupra subiectului cu ajutorul telefonului, Internetului, bazelor de date în general.

Se ordonează ideile şi se defineşte consecutivitatea acţiunilor ce urmează să aibă loc. Este pregătită şi informată echipa. Mădălina Ghiţulescu recomandă patru exigenţe:

1)     familiarizarea cu subiectul

Se evaluează informaţia ca importanţă şi interes eventual, se verifică veridicităţii informaţiei. 

2)     localizarea evenimentului

Se stabileşte legătura cu persoanele implicate în eveniment în sensul anunţării acestora asupra intenţiei de realizare a reportajului şi eventual de solicitare a ajutorului din partea acestora. Este indicat să se evite departamentele oficiale (purtătorii de cuvînt, birourile de presă) a căror funcţie este să îndepărteze jurnaliştii, să-i orienteze spre terenuri virane. Este utilă crearea unui scenariu a fazelor de filmat, lucru care uşurează enorm munca la faţa locului. 

3)     documentarea asupra evenimentului

Obţinerea maximului de informaţie despre elementele implicate în eveniment (persoane, situaţie, relaţii, context), legăturile cu evenimente similare. 

4)     pregătirea instrumentelor necesare filmării şi a întrebărilor şi fişelor cu informaţia legată de eveniment 

Pe lîngă pix, carnet, notiţe reporterul, în calitate de şef al echipei de filmare, trebuie să ţină cont şi de camerele de luat vederi, sursele de lumină, cabluri, casete, microfon. Chiar dacă tehnicienii sînt cei care manevrează cu aceste accesorii, reporterul e responsabil de coordonarea la nivel general al acţiunilor.

A doua etapă

Pe teren 

Obiectivul de bază al aflării în teren este colectarea de informaţie sub formă de imagine, cuvînt şi sunet.

Primul lucru de care trebuie să ţină cont un jurnalist este faptul că o echipă TV în teren atrage atenţia, deci trebuie să se acţioneze cu maximum de discreţie.

Realizarea interviului şi aflarea informaţiei ţin în primul rînd de flerul reporterului – termen greu de definit, explicat parţial prin carismă.

Primii oameni de căutat sînt martorii – persoanele cele mai relevante în raport cu evenimentul. În acelaşi timp martorii sînt o categorie greu de depistat, deci e vorba de aptitudinea reporterului de a-i găsi. 

Rolul reporterului în raport cu sursa

În raport cu sursele, reporterul are un set de 3 roluri generale:

n      de susţinere, sprijin – cînd sursele sînt emoţionate sau n-au mai apărut în faţa camerei de luat vederi;

n      de identificare – aflarea numelui, funcţiei sursei, raportarea acesteia faţă de eveniment, de aici rezultînd responsabilitatea afirmaţiilor şi deci credibilitatea reportajului;

n      de selecţie – cînd e vorba de surse familiarizate cu filmarea şi reporterul încearcă să folosească acest lucru în scopul reportajului. 

Tipuri de surse 

Deosebim cîteva tipuri de surse:

n      sursele oficiale – pentru că practic orice eveniment se produce într-un anumit cadru social, există anumite elemente de stat care pot fi puse în legătură cu responsabilitatea evenimentului. În cazul intervievării acestui tip de surse este indicat ca informaţia obţinută să fie verificată;

n      jurnalistul sursă – o sursă mai netradiţională, calitativă şi reală doar atunci cînd colegul de profesie e dispus să ofere informaţii;

n      specialiştii – surse considerate dificile, deoarece prezintă informaţia într-o formă specifică, profesională, deseori utilizînd termeni tehnici, inaccesibili publicului larg. Din aceste motive gestionarea informaţiei obţinute se realizează ceva mai greu;

n      reporterul însuşi – sursă, în principiu viabilă, cu importanta condiţie ca reporterul să nu-şi exteriorizeze impresiile cauzate de eveniment. 

Interviul – modalitate de obţinere a informaţiei 

Interviul reprezintă o parte importantă a reportajului deoarece oferă informaţia direct de la sursă, este considerat un element de spectacol, dă impresia conexiunii directe emiţător-receptor. 

După Pierre Ganze există tipuri generale de interviu:

1.     mărturie – obţinerea informaţiei de bază (cine, ce, unde, cînd, cum);

2.     declaraţie – cînd o persoană relatează informaţii relevante în contexul evenimentului;

3.     explicaţie – cînd intervievatul este un expert care explică unele momente importante legate de eveniment;

4.     document – relevă date importante despre viaţa unei personalităţi. 

Jacques Larue-Langlois delimitează 8 tipuri, avînd drept criteriu scopul urmărit de jurnalist:

1.     de informare – se discută cu o persoană implicată în eveniment;

2.     de descriere – se discută cu o persoană care a urmărit evenimentul din exterior;

3.     de analiză – interlocutorul este un expert care poate explica evenimentul şi cauza acestuia;

4.     comentariu – interlocutorul e un expert sau o persoană publică, discuţia se axează pe întrebarea ce credeţi despre...?

5.     de opinie – se deosebeşte de interviul de comentariu prin faptul că intervievatul pune accent pe nişte opinii proprii, care pot veni în contradicţie cu opiniile altei persoane;

6.     cu personalităţi – se discută cu o persoană celebră, cu scopul de a populariza;

7.     de promovare – se referă la un eveniment ieşit din comun;

8.     consacrat unei teme majore – se referă la probleme sociale majore. 

Reguli în realizarea interviurilor 

Regula de bază este ca cel care iese în evidenţă să fie interlocutorul, iar cel care deţine controlul asupra discuţiei să fie jurnalistul.

În afară de tehnicile ideatice de intervievare, care depind de context, interlocutor, eveniment, subiect, politica postului mai există şi un set de condiţii tehnice de realizare a interviului.

E bine ca intervievatul să fie în picioare, pentru a sugera dinamism. Pentru a minimaliza posibilitatea ca interlocutorul să domine situaţia, este indicată scoaterea acestuia din mediul său obişnuit. De exemplu discuţia poate decurge în natură sau pur şi simplu la lumină naturală, aceasta mărind calitatea imaginii.

Pentru o disucţie relaxată se recomandă microfoanele tip lavalieră. E bine să se evite: sunetele puternice, zgomotul, fundalul dinamic, pentru că acţiunile ce nu aparţin intervievatului distrag atenţia.

Întrebările trebuie să fie clare şi scurte. Informaţia trebuie să se conţină în răspuns nu în întrebare. Forma întrebării, aşadar, va fi deschisă pentru că mult mai binevenit va fi un răspuns amplu decît unul de tipul da, nu, nu ştiu. 

Observaţia 

Observaţia este calitatea reporterului de a pătrunde şi reda evenimentul.

Reporterul trebuie să relizeze în ce constă evenimentul, să-i găsească punctele esenţiale. În funcţie de aceste lucruri, reporterul urmează să stabilească obiectele de filmat, oamenii de intervievat şi să dispună echipa de filmare.

Pentru că imaginile luate de camere pot fi uneori parţiale sau pur şi simplu imperfecte, observaţia e ceea ce determină realizarea reportajului.

Regula fundamentală a observaţiei este controlul emoţional şi concentrarea atenţiei asupra evenimentului. 

Modalită ţi de filmare 

Pentru că specificul TV constă în imagine, de regulă informaţia verbală din materialele de televiziune vine pe planul II. Ceea ce contează în primul rînd este imaginea. Iată de ce modurile de obţinere a imaginii sînt foarte importante.

Planurile clasice de filmare sînt:

1.     de ansamblu – localizează acţiunea, cuprinde spaţiul în care aceasta se desfăşoară;

2.     general – cuprinde cadrul fizic al acţiunii;

3.     întreg – plan de personaj, care cuprinde persoana în întregime;

4.     american – persoana e filmată de la genunchi în sus;

5.     mediu – persoana e filmată de la bust în sus;

6.     gros-plan – cuprinde faţa persoanei;

7.     detaliu – prezintă un detaliu anatomic (ochi, nas, degete etc.) considerat relevant;

8.     de legătură – conţine un obiect, detaliu static ne-purtător de informaţie, e utilizat pentru a asigura legătura dintre secvenţe. 

În funcţie de obiectivul filmării Pierre Ganz recomandă următoarele planuri: 

a)    pentru personaj: mediu, american, gros-plan, detaliu;

b)    pentru decoruri sau mediu: de ansmblu, general, detaliu;

c)    pentru legăturile dintre momentele acţiunii (indiferent dacă acestea vin în contradicţie sau nu): planul de legătură. 

Frederick Shook abordează planurile de fiomare dintr-un punct de vedere mai jurnalistic şi elaborează o consecutivitate logică a acţiunilor: 

a)     planul de stabilire al cadrului general al acţiunii (similar planului de ansamblu);

b)     plan de restabilire a acţiunii (variantă a planului de ansamblu);

c)     plan detaliu;

d)     planul punct de vedere (plan de personaj);

e)     planul reacţie (plan de personaj);

f)       planul în unghiul opus (din cealaltă extremă a axei de filmare iniţială);

g)     plan de tranziţie (plan de legătură). 

Realizarea imaginilor 

Indiferent dacă e şi cameraman sau nu, reporterul este persoana responsabilă de calitatea imaginii. Acesta este un motiv important pentru ca înainte de a pleca pe teren să se reflecte asupra modalităţilor şi aspectelor generale de filmare. Acest principiu nu va fi aplicat şi în cazurile unor evenimente neprevăzute. O calitate a reporterului ar trebui să fie aptitudinea acestuia de a evalua rapid situaţia, pentru a gestiona cît mai eficient elementele ce compun evenimentul şi pot fi utilizate în reportaj. Imaginea trebuie să corespundă desfăşurării curente a evenimentului şi să excludă elementele care ar putea distrage atenţia.

Unghiuri de filmare

Există trei unghiuri clasice de filmare, cărora le corespund în mod convenţional anumite conotaţii:

1.     de sus în jos – reduce din importanţa personajului;

2.     de sus în jos – amplifică elementele de spectacol, dramatizează situaţia;

3.     pe orizontală – filmare normală. 

Mişcările camerei de luat vederi 

Cele trei tipuri general-utilizate de mişcare a camerei de luat vederi sînt:

1.     panoramare:

n      începe cu un plan fix, se mişcă lent pe orizontală/verticală, sfîrşeşte cu un plan fix,

n      are rolul de a prezenta în mod amplu o serie de obiecte,

n      descrie o acţiune, un obiect în mişcare;

2.     transfocare (zoom):

n      se focalizează atenţia asupra unui obiect pornind de la un cadru mai amplu care-l conţine;

3.     travelling:

n      acţiunea camerei de luat vederi de a se deplasa odată cu subiectul filmat. 

Prezenţa reporterului în imagine 

Iată cîteva motivări ale prezenţei reporterului în imagine:

n      confirmarea prezenţei la faţa locului;

n      confirmarea importanţei evenimentului;

n      dinamicitatea reportajului;

n      medierea şi explicarea evenimentului de la faţa locului.

E bine ca atunci cînd în cadru e prezent reporterul, să nu existe şi alte puncte de atracţie, care să distragă atenţia. Pentru a demonstra siguranţă, reporterului i se recomandă să privească cît mai mult în cameră nu în fişele cu notiţe.

În funcţie de caz prezenţa reporterului în imagine este numită: cap-sincron, plateau en situation, stand-up. De curînd se practică tot mai mult stand-up-urile, a căror importanţă este discutabilă. În direct (live) sau înregistrate, acestea dau o notă sporită de dinamism. De multe ori însă, stand-up-ul este realizat atunci cînd evenimentul s-a epuizat deja, iar reporterul îşi argumentează prezenţa prin fraze de genul „cîteva ore în urmă, chiar aici, în spatele meu a avut loc...”. 

Suporturile informaţiei 

Pentru a stoca informaţia, există trei suporturi fundamentale:

n      caseta video profesională, practicabilă datorită camerei de luat vederi şi care păstrează informaţia sub formă de imagine şi cuvînt;

n      caseta audio, utilizată cu ajutorul reportofonului – pentru cazurile în care unele persoane preferă să nu apară în cadru;

n      pixul şi agenda – pentru a lua notiţe de orientare pe parcursul realizării reportajului, notiţe care urmează să fie utile ulterior, în studio, la montare.

A treia etapă

Revenirea în redacţie (realizarea materialului video finit) 

Pentru a agăţa privitorul reportajul trebuie să înceapă cu ce avem mai bun. Introducerea trebuie să fie provocatoare şi să răspundă la 2-3 întrebări din cele 6. Întrebarea la care nu trebuie să se răspundă este de ce?, pentru că asta ar putea lua prea mult timp.

Nu se recomandă introducerea interogativă, pentru că aceasta ar putea sugera o insuficienţă în cunoaşterea subiectului.

Modul de relatare trebuie să fie concis. E bine ca propoziţiile să fie compuse după modelul subiect-predicat-adverb, iar frazele să fie compuse din cel mult 2 propoziţii.

Pentru a accentua actualitatea evenimentului, verbele vor fi puse ori de cîte ori e posibil la prezent şi la diateza activă. Cînd se abordează un eveniment din trecut se utilizează perfectul compus şi se precizează data evenimentului. Se construiesc propoziţii scurte, convingătoare, accesibile. Lexicul trebuie să conţină cuvinte obişnuite, de uz larg, nesofisticate, dar să evite familiarismele.

Încheierea este importantă: ultimele cuvinte se întipăresc în mod deosebit. Încheierea nu trebuie să fie moralizatoare (aceasta sugerează subiectivism), ci pur şi simplu să conchidă subiectul. Dacă subiectul rămîne deschis, acest lucru se menţionează, urmînd să existe o continuare a acestuia. 

Reguli şi principii de montaj 

Primul lucru care se face la revenirea în redacţie este vizionarea materialului brut şi schiţarea conceptului reportajului.

Există o anumită ordine de prezentare a materialului video şi a textului pentru a realiza un material de o eficienţă optimă.

În primul rînd telespectatorul trebuie introdus în atmosferă, în eveniment. O eventuală consecutivitate de planuri poate fi următoarea: plan de ansamblu – plan mediu – gros-plan – plan detaliu. Sau de la plan detaliu se poate trece la plan mediu – plan de ansamblu. Acest lanţ sugerează simetrie şi coerenţă.

Lanţul de mai sus nu reperezintă însă o regulă strictă. Consecutivitatea planurilor variază în funcţie de eveniment şi situaţie în general. Totuşi trebuie să se ţină cont că trecerile de la o extremă la alta (plan detaliu – plan de ansamblu) nu sînt recomandabile. 

Principii clasice de montaj 

n      cadrul trebuie să fie atît de lung cît să facă acţiunea pe care o prezintă – inteligibilă;

n      imaginea în mişcare este lăsată cîteva clipe după ce s-a sfîrşit mişcarea, pentru a nu produce oboseală;

n      sunetul poate fi utilizat pentru a asigura legătura dintre acţiuni sau părţi de acţiuni;

n      utilizarea momentelor albe (momente fără sunet sau fără cuvinte), pentru a incita telespectatorul. 

   

ÎNCHEIERE 

Pentru că am dorit această lucare un ghid şi nu un volum de meditaţii şi digresiuni la tema reportajului televizat vom fi şi în încheiere, la fel de scurţi ca şi în introducere.

Am încercat să plasăm în spaţiu reportajul TV. Îndeosebi am încercat să-l plasăm în propriul său cadru, prin a-i defini elementele şi trăsăturile esenţiale.

După cum aţi observat lucrarea nu conţine analiza ultra-minuţioase ci vorbeşte despre lucruri concrete. Persoanele citate nu sînt nici ele descoperite de subsemnat. Însemnătatea prezenţei acestor persoane a fost de a garanta o serie de lucruri cunoscute.

Sperăm că am reuşit să vă creăm acel concept clar al reportajului TV. Ţinem totuşi să vă spunem, în mod oarecum banal, că definirea reportajului TV nu începe şi nu termină cu această lucrare. Cea mai bună modalitate de a poseda tehnicile reportajului este de a ieşi în teren şi a le practica.

 

BIBLIOGRAFIE 

1.  Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996
2. Televiziunea în viaţa cotidiană, aut. Roger Silverstone, Polirom 1999
3. Jurnalistul Universal, aut. David Randal, Polirom 1998
4. Manual de Jurnalism vol I, coord. Mihai Coman, Polirom 1999
5. Manual de Jurnalism vol II, coord. Mihai Coman, Polirom 1999

Au fost utilizate citate din Manual de Jurnalism vol I şi II, care la au fost preluate din: 

6. Sequences, aut. John Hewitt, pg. 50-54, Mayfield Publishing Company 1992
7. The Technique of Television News, pg. 111, aut. Ivor Yorke, Focal Press, Londra 1987
8. Understanding News, pg. 75, aut. John Hartley, Routledge 1982
9. L’information radiotelevise, aut. Daniel Garvey&William Rivers, De Boeck-Wesmael, Bruxelles 1987
10. Le reportage ecrit, aut. Jean-Dominique Boucher, CFPJ, Paris 1995
11. Le reportage radtele, aut. Pierre Ganz, CFPJ, Paris 1990